Şi totuşi..

E... atât de greu să rezişti lumii ăsteia.. E atât de greu să ai speranţă în tine, să crezi că există ceva pentru care sa lupţi.. Şi totuşi. Simţi cum toată energia se scurge prin vene, când mergi singur pe drum, cu căştile în urechi. Simţi că nimic în jurul tău nu mai are rost, te faci una cu muzica...

Şi totuşi. Când încerc să tratez Teza Rostului Vieţii dau numai de înfundături... Căci totul se reduce la timp. Şi timpul nu e nimic, în fond. Mulţi cred că el le are pe toate. Dar ştii bine că nu e aşa. Totul se sfârşeşte fie că îi e destinat, fie că nu. Şi e atât de greu să îmi exprim ideile încât simt şi eu că nimic nu mai are rost.

Şi sunt atâtea suferinţe pe lumea asta încât am impresia că ne-am născut de aiurea. Încât nu cred că chiar există acolo cineva care să ne vegheze şi să ne zică ce e bine şi ce nu... Mulţi plâng în chinuri groaznice, mulţi nu suportă propriile idei şi cad psihic sau îşi pun capăt zilelor...

De altfel mai există acele persoane care... gândesc prea mult cu inima. Şi e foarte greu să traieşti aşa, având impresia că nimeni de lângă tine nu îşi dă seama de cum trăieşte. Îţi vine să mori, să te bagi în pământ, să te evapori, numai să nu mai suporţi lumea asta plină de dezastre...

Eu cel puţin nu cred că mai rezist mult psihic, şi aştept momentul în care voi putea să îi yic toate astea cuiva care să mă creadă şi să mă asculte... Aştept persoana potrivită care să îmi stea alături în ciuda nebuniei mele cronice, în ciuda ciudăţeniei lumii şi normalităţii mele... Sau era invers..?

Nu contează...

Şi totuşi.

Here's the summer
Gone creeping out just like the Sunday storm
Just a little bit of brown
Over the blue
If you see me walking
And the wind is loud and blowing strong
I'm just trying to stand up
Under the blue
Ahh



Like the Carolina Rain
Honey I'll just make it easy
Like the winter finds her way
I'll be making love so easy
Oh and Lord knows I tried
All my life


Now we're goin
And the sky is dancing for we two
Like we do
Just a little bit of breeze
Whisper to the swallow
Hold me
I..Ahh..

Like the Carolina Rain
Honey I'll just make it easy
Like the winter finds her way
We'll be making love so easy
Oh and Lord knows I tried
All my life

Era toamna in padurea mea. Desi cerul era albastru si fara suflet, soarele apusese de mult. Eram intr-o mica poiana, intre copaci uriasi si netezi. Eram ca un copil mic, si ma uitam pierduta in sus. Si ma simteam bine, caci stiam ca desi sunt singura, nimic nu mi se va intampla in acea noapte. Asa ca am pus capul pe iarba plina de bruma, si am inceput sa imi cant, pana am adormit.

Insa nu ma mai trezise nimic si nimeni in dimineata urmatoare. Nu ca m-ar fi gasit.

Fire-n cap.

Alergam pe acel drum fara sfarsit, umbrit de inaltimea plopilor desi... Nu ma puteam opri, lacrimile curgeau siroaie pe obraz, nu stiam ce e cu mine. Ce anume ma sfasiase in halul ala.

In departare erau numai dealurile care ma priveau si incercau sa ma prinda, sa ma opreasca... Era o ulita plouata, plina de balti si noroi, ce parea ca incepea din capul dealului de unde am pornit. Fericita. Acum incerc sa alerg in continuare, sa nu las acidul din aer sa ma opreasca, sa ma slabeasca. Incerc sa pastrez ce mai pot, amintiri, imbratisari, pareri de bine, pareri de rau, iubire si durere, tot ce inseamna clipe.

Tocmai murise in acea dimineata. Norii erau pe cer si ma consolau, plangeau cu mine, iar cerul venea oriunde voiam. Era acolo, il simteam. Il simteam urmarindu-ma prin lovituri si durere, luandu-ma de mana si incercand sa imi dea o raza de soare. Si il simteam atat de tare, incat tremuram sub privirea lui, ca intotdeauna.

Si alergam speriata, catre ceva, undeva, spre cineva. Soarele apunea, insa norii tot deasupra mea erau. Si cerul alb-albastriu se reflecta in lacul imens fara unde, ca in "Moara lui Califar". Lacul. Drumul meu plin de balti se sfarsea acolo, langa un copac uscat pe un mic damb desupra apei. Continua la 10 metri mai departe, rasarind din apa, dupa care se bifurca la baza unui deal impadurit. Aveam de gand sa continui?

Nu. El era acolo. Ingerul meu era acolo, stand jos in haine rupte, uitandu-se spre asfintitul inghetat al soarelui. Stia ca sunt acolo, doar ma urmarise tot drumul. Si din apa rasarira cateva maini. Stiam ce se intampla. Ma voia langa el. Si eu voiam asta.

Aveam pielea iritata de la atatea lacrimi sarate. Si am pasit in gol spre apa. Am simtit cum mainile ma strangeau, ma sfasiau, ma dezmembrau, si tinteau cu mine in Durere... El ma privea doritor de sus, si prin acel geam de apa i-am zambit in sfarsit. Asteptam inapoi acel zambet rece, venit din inima lui veche. 

Agonizam. Nu mai eram a lui. Nici a mea. Eram a nimanui, disparusem in pustiu, eram pe alta lume... Intr-o barca ce scartaia, pe acel lac de suflete. El vaslea si ma ducea mai departe, spre Nicaieri...

vineri.

Si ploua. Ploua atat de tare.. Si am ridicat ochii spre cer. Era gri, si soarele plecase de mult... Ma lasase singura in ceata si lacrimi, era noroi pe jos, si nu mai aveam la ce sa aspir. Ai luat pana si frunzele cu tine. Am asteptat sa te intorci, sa ma iei in brate si sa imi spui ca totul va fi bine.

Ai venit din parti. M-ai lasat invalida acolo, intr-o rochita alba de vara. Si mi-era frig si plangeam, nimic nu mai avea rost. Puteam sa mor, ca nu s-ar fi vazut in pustiu. 

Cerul era mare si alb printre crengi... Timpul se oprise in loc. Dar ceata si ploaia persistau, lasandu-ma goala in amintiri, muscandu-ma de maini si de picioare... si mi-era frig...

Revenge:)

"Si de fiecare data cand te intrebam ceva, tu intorceai capul in alta parte, nu ma ascultai, cand in schimb iti faceam toate mofturile. Eram singura care iubea sa te auda vorbind, care nu putea trai fara sa te vada in fiecare minut al vietii, care ar fi dat orice pentru a auzi din gura ta o imbratisare psihica." Si cand ti-am zis chestiile astea, tu nu m-ai crezut si ai pufnit in ras. Apoi ai intors capul foarte serios la expresia mea intrebatoare, nu stiai ce sa zici.

Nici eu stiu de ce ti-am zis toate astea. Principalul este ca regret. Dar e bine ca inca nu ma luasei in serios.

Vezi, asta e cea mai buna parte atunci cand lumea nu te asculta. Ca de fiecare data cand zici o prostie, nu se observa. Insa e destul de aiurea ca nu poti sa ii faci sa te creada.

Majoritatea oamenilor din Timpurile Noi sunt limitati mintal. De aia ii urasc. Nu pot sa ii fac sa vada viata asa cum o vad altii, si mi-e atat de ciuda ca nu pot sa se recunoasca nici macar pe ei insisi; asta pentru ca ceilalti ii fac sa fie ca ei.. Absenta de spirit. Si-mi pare si rau.

De fiecare data cand privesc cerul, ma intreb ce se ascunde cu adevarat in spatele fiecarei minti, fiecarui suflet, ce trecut ii bantuie gandurile. Si apoi imi amintesc de Cioran, care a avut atata dreptate cand a zis ca... daca ar fi sa ascultam necazurile altora, am muri sub presiunea psihica creata. Pentru ca fiecare inima e facuta pentru un anumit rang de durere. Daca ai un suflet dezlantuit, poti cel mult sa incarci 2 persoane. Poti sa le iubesti necazurile, temperamentul, aiurelile, si durerile care le apasa. Si astfel incepi sa vezi, sa traiesti, sa simti, sa te indragostesti cu adevarat. 

Insa, revenind la subiect...

...si tu esti una din acele persoane din Timpurile Noi. Nu vrei sa recunosti ca ai nevoie de altii, te iei cu lucrurile trecatoare,  nu ai nici cea mai vaga idee despre ce inseamna cu adevarat Viata si Moarte. Nici sa nu mai vorbim ca nu ai conceput vreodata subiectul transpunerii Vietii in Moarte si invers. Sau sa ti le fi imaginat vreodata.

Si totusi, habar nu am ce am vazut la tine. Poate ti-am iubit respiratia dulce. Sau parul castaniu si ochii verzi. Zambetul, modul de a vorbi, umanitatea din vocea ta, felul tau de a-mi percepe toate emotiile. Da. Cu siguranta a fost asta. Probabil ti-am iubit si modul de a ma ignora; mi se parea ca ma faci importanta, si ca undeva in adancul sufletului tau esti gelos pe fiecare tip cu care vorbesc, pe care il imbratisez sau caruia ii zambesc. Si de aia m-ai lasat. Credeai ca nu esti singurul. Dar, dat fiind faptul de-a dreptul interesant ca nu poti sa vezi mai departe de aparente, nu ti-ai dat seama ca asta e doar un joc. Jocul meu. 

Inca nu ai realizat cat imi place de mult sa dansez cu mintea altora, cat iubesc sa agit aerul si tot praful lui cu un singur deget.

Acum tu esti prins in coastele copacilor, in umbra lor. Iar drumul e total turtit, asfaltat, iar inima... nu mai e. Pentru ca am avut eu grija sa o smulg. Asa ca tu ai ramas inchis intre coastele copacilor, si... vine noaptea. Nu vei vedea nimic; daca ai fi ramas cu mine, te-as fi invatat sa asculti.

Razbunarea.

Când()va veni.

E ca o umbră. Nu o poţi atinge, dar o poţi vedea. Ţi-ai dori să o strângi în braţe, să te simţi în siguranţă. Din păcate, nu e decât ceva… fictiv. Păcat.

Şi eu aş fi vrut ca tu să fi fost real. Să nu stau singură pe marginea stâncii, privind soarele cum se îneacă. Să simt adierea vântului în faţă, şi lacrimile divine prelingându-se pe picioarele mele  amorţinde în afara umbrelei. Să aud cum moriştele petalelor de floarea-soarelui se mişcau aiurea în spatele meu. Să te ţin speriată de mână.

Şi eu aş fi vrut ca tu să fi fost real.

Acum suferă. Nu mai sunt. Şi asta pentru că ai ajuns prea târziu. Acum ascultă singur cum urlă foamea oceanului şi se izbeşte nebună de stâncă, lasă-te prins de nisip, şi scufundat în el… Teme-te, căci e ultima dată când mai vezi corăbiile de pe cerul ăsta greu!...

A fost ultima mea dorinţă. Să te văd din depărtare cum te îneci în pământ, cum ai uitat să înoţi, şi cum te pierzi cu firea.

Îţi curge o lacrimă pe obraz.

De ce?

Sunt tot aici.

A, nu mă poţi vedea. Păi asta e altceva. Hm.. Poate că dacă te-ai uita mai atent în valuri, mi-ai zări trupul sfâşiat de stâncile colţuroase, ce ţi-au furat prilejul de a mă îmbrăţişa…

Nu plânge. Iartă-mă. Ştiu că tu tot ai să suferi. Şi ştiam deja că nu putea fi evitat Eternul tău Psihic.

Te văd peste câteva momente.

Zaci. Zaci cu ochii spălăciţi şi fără sclipire într-un scaun. Şi stai singur, cu fruntea ta albă şi plină de gânduri şi anotimpuri. Şi te gândeşti la o umbră, te gândeşti că într-o zi te vor lua şi pe tine valurile. Nimeni nu te vizitează; doar mintea cotrobăie în toate colţurile străfundurilor tale şi descoperă Cutia cu Amintiri. Amintirile noastre. Care s-au dus la fel de încet cum au apărut - care încă nu s-au dus.

Pentru că nu ai venit.